Marius Șumudică este un personaj. Cizelat la locul de muncă, antrenorul de 52 de ani are o carismă de tip Mourinho. E popular prin felul său de a fi, prin modul în care respiră fotbalul despre care vorbește.
Aparițiile sale la Digi, acolo unde este un soi de analist, aduc întotdeauna ceva aparte. E glumeț, e hâtru, are un limbaj adresat mulțimii. Dar este și curajos, spune ce gândește, chiar dacă deranjează. Și, mai presus de toate, înțelege fenomenul. Pentru că Șumudică, orice s-ar spune despre el, este un profesionist.
Unul care a demonstrat că știe fotbal, unul care a demonstrat că poate să câștige. Cu mijloacele lui, cu limitele sale, dar cu multă pasiune. A fi campion ca Șumudică, chiar dacă uneori cu momente ilare sau cu „circ ieftin”, cum au catalogat unii ieșirile sale mai puțin ortodoxe, nu înseamnă a fi mai puțin campion. Că efectul său e greu de controlat s-a văzut când turcii au căzut, instant, într-o fascinație cu tente de ură pentru un tehnician cum nu au mai avut în Superlig.
Nu trebuie să îți placă Șumudică pentru a-l asculta și pentru a-i „sorbi” discursul. Știe că e în centrul atenției atunci când nu e „obișnuit” și îi place asta. Știe că Șumi e un alint, dar și un fel de așteptare pe care cei din jur, prieteni sau jurnaliști, conducători sau fotbaliști, o au de la modul său de a reacționa.
Șumudică nu o are mică. Dică e jumătate din Șumudică. Anticârcel. Sunt poveștile lui. Sunt ștampila unică a unui antrenor atipic. Acum, apare la TV mai des decât ar trebui. Ce vreau să spun? Sper să semneze cu U Cluj sau cu orice altă echipă din Superliga și să revină acolo unde îi stă cel mai bine. Pe teren, printre fotbaliști. Acolo, Șumudică e o garanție. A lucrului bine făcut, a luptei pentru obiective importante. Să fie vedetă TV are tot timpul din lume. România are și ea nevoie de propriul ei „The Special One”. Dar mai poate aștepta câteva sezoane.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER